E miercuri! Ca de obicei alerg dintr-o parte in alta: scoala, masaje, casa, ce mai, o zi ca oricare alta, doar ca astazi trebuie sa ajung si la bazin sa lucrez cu copilasii cu nevoi speciale. Deja se mai indulceste putin ziua, deja capata un alt aluat, unul frumos modelat de copiii nostri dragi. Suntem o mana de oameni, noi voluntarii, acolo pentru ei: sufletele noastre frumoase. Si nu ne pare rau, e poate unul dintre cele mai placute lucruri facute de noi. E recompensa inimii noastra. Mai dureroasa este neputinta noastra de a ajuta cat mai multi copii.
Astazi, la un moment dat, privind printre colegii mei, am realizat ca unii dintre ei lucrau chiar cu cate doi copilasi in acelasi timp si nu-i usor. De undeva, Dumnezeu stie de unde, gasim forta necesara de-a merge mai departe chiar si atunci cand este mult prea grea povara ce-o ducem pe umerii nostri. Aceasta povara devine adesea un fulg de nea cand altii ne intind o mana de ajutor, o vorba buna, o privire macar.
Aceasta rutina, dependenta de-a merge la bazin, nu-i valabila doar pentru voluntari, ci si pentru sufletele noastre dragi, beneficiarii nostri.
Era 14:15, tocmai terminasem a doua tura de copii, asteptand cuminti ultima tura . Stateam pe scaune cand o observ pe A. trecand pe langa noi. Ne-a salutat pe fiecare in parte cu-n zambet pe buze si cu-o tristete in ochisorii ei. Pentru o clipa am ramas perplexa: ce-i cu A? Ea este un suflet asa frumos, mereu cu zambetul pe buze, mereu face glume. N-ai cum sa fii suparat in preajma ei. Pur si simplu te molipseste cu buna ei dispozitie. Ea este unda nostra de implus atunci cand obosim. Langa ea n-avem dreptul sa ne plangem.
N-am rezistat sa nu merg dupa ea. Cumva trebuia sa aflu ce-i cu ea, de ce-i trist sufletul ei? S-a oprit langa Dan si Alexandra(voluntarii nostrii). Deja se puteau vedea lacrimi in ochisorii ei cand ne-a spus:
„-De 3 saptamani n-am reusit sa ajung la bazin. Si-mi pare asa de rau ca n-am ajuns. Sunt asa trista.”
In urmatoarea secunda ne-am linistit cu toti. Au fost suficiente 2 minute de tristete al A. ca toata echipa sa se panicheze.
Asa deci, nu doar pentru mine, mersul la HiRoterapie a devenit un drog, ci si pentru scumpii nostri copii!!!
Normal ca m-am bagat cu ea in bazin, am facut intrecere, am aflat ca a participat la un concurs de Dragobete impreuna cu R. (unde a luat locul trei), ca a fost racita, acest fiind si motivul care a obligat-o sa nu vina, ca o iubeste foarte mult pe mamicuta ei, ca-i fericita fiindca a reusit astazi sa vina sa ne vada.
Desi eram obosita atunci, dupa scoala, dupa fuga printre masini, dupa cele doua ture de copii, la sfarsitul ultimei ture eram ca si noua. Atat sufleteste cat si trupeste.
Copiii nostri dragi au grija de fiecare data sa ne reincarce bateriile. Pentru asta suntem le suntem aproape, cand altii uitat de ei.
Burtea Adriana Monica.
